1. Acest manifest nu este recomandat nemuritorilor, recidiviștilor atemporalului, Luceferilor legați de vecinicie, imortaliștilor de diferite și felurite confesiuni și orientări, vampirilor de rit vechi și nou, Gerovitaliștilor, extensioniștilor vieții tehnico-biomedicalo-prelungite din Valea de Siliciu, sau celor dotați cu darul neputrezirii și meniti să ajungă moaște, ca să nu mai vorbim de cei care plătesc bani grei sa fie cryoprezervați pană la Singularitatea de Apoi.

2. De la începuturile ei putreștiința sau arta putrefacției a constat în a investiga dacă neputrezirea este ceva de dorit sau nu la nivel personal, social și planetar. Oricare au fost rezultatele acestui demers, trebuie să recunoaștem ca asta nu a împiedicat umanitatea să conteste, sa amâne și să refuze putrezirea, sau să încerce să separe mediul descompunerii (sol, humus, compost etc.) de mediul putrefacției (canalizare, necropolă, mlaștină, etc). 

3. În genere, au fost combătute și refuzate cu tenacitate implicațiile ontologice, epistemologice, necrosofice și estetice ale putreștiinței. Incursiuni multiple în substanțialitatea și materialitatea putreștiințifică au avut tot timpul loc în pofida faptului că nimic nu e mai respingător, mai abject și mai scârbos pentru civilizația actuală decât mâzga imemorială, puroiul, cadavericul și excrementalul. 

4. De la bun început putreștiința nu e o invenție umană ci pre-umană, în ultima instantă umană și mai mult- decât -ă. Putreștiința a fost apanajul tuturor ființelor care au învățat să descompună, să erodeze, să corupă, să proceseze, să dizolve, să recicleze și să altereze tot ceea ce exista sau părea inalterabil până la acel moment. Să nu ne mirăm că oamenii, ființe holozoice și heterotrofe de dată recentă, au desconsiderat lecțiile putreștiinței până nu demult.

5. Dacă suntem mai familiari cu o ars vivendi și eventual o ars moriendi, aceasta este pentru că o așa numită ars putrescere a rămas o presupoziție nemărturisită și incovenientă, aflată în penumbra valorilor perene, sub pragul percepției și numai fulgurant prezentă în conștiința umană. Faptul că doar filmele de groază și filmele documentare ajung să ilustreze, cerceteze, înregistreze și însceneze spectacolul putrezirii și descompunerii, a făcut din ars putrescere o artă în genere proscrisă și desconsiderată.  

6. Putreștiința a încercat să afle dacă năzuința mumificării de viu, bine documentată istoric, a produs în timp o materialitate incoruptibilă, și a dus până la urmă, involuntar, la plastificarea lanțurilor trofice și la o posibilă plastifiere pe termen lung a tuturor țesuturilor existente și viitoare de pe planetă. Cert este că astăzi există peste 7 milioane de substanțe perfluoroalchilate și polifluoroalchilate (PFAS), supranumite și „otrăvuri eterne” fără nici un articol în românește pe Wikipedia despre ele.

7. Distrugerea „creativă”, ecocid-ul, hiper-consumerismul și acumularea primitivă capitalistă merg mână în mână cu îmbălsămarea și mumificarea planetară involuntară. Putreștiința trebuie să nu facă diferență între viu și ne-viu, făcând perceptibile atât rezultatele obsolescenței prefabricate, acumularea mărfurilor casate, nevândute, îmbâcsite, uitate și stocate în depozite fără martori. Simultan, ea trebuie să ofere o perspectivă cât mai amplă asupra putrefacției controlate din marile centre urbane de epurare și bioremediere.

8. Putreștiința trebuie ia în serios viața și persistenta „otrăvurilor eterne”, a celor afectați de ele, dar și a celor care le-au sintetizat, produs și comercializat, fără să condamne însă sau să blameze pe cei care și-au câștigat existența și au devenit ei înșiși victimele substanțelor produse de marile combinate sau companiilor respective. Putreștiința trebuie să ia în serios încercările marilor producători de a înlocui moleculele „otrăvurilor eterne”, ocolind legislația și creând noi substanțe „indirect persistente” nu mai puțin toxice și nu mai puțin persistente. 

9. Alchimia – nu face distincție între putrefacție și fermentație. Fermentologia egalitară e o bună introducere în putreștiință și una accesibilă oriunde ești. Fie ca e pat de fermentație nukazuke (糠漬け), boabe cleioase de nattō (納豆), ulcioare de sos de soia din Sichuan vârtos, kimchi de Drumul Taberei, putoarea vărzăriei din butoaiele uitate în beciurile de vizavi de barul hip burghez care servește vinuri naturale fermentate spontan de drojdii indigene sau mucegaiul plebeu ce îți topește banana și înnegrește peretele.   

10. Putreștiința poate avea ca obiect de studiu și admirație estetică (sau delectare erotică – vezi Elvia Wilk, This Compost: Erotics of Rot 2020) porozitatea, mișculația și amalgamarea conferită de putrefacție, preferând ecologiile putresentiente, putresciente și mutante, fără să pretindă însă descendența dintr-o presupusă stare inițială sobră, neintoxicată, nemodificată și nepoluată.

11. Ars putrescere îți mută nasul, ba chiar îți schimbă năravul, și te face să îți iei nasul la purtare (vezi Alain Corbin, Le miasme et la jonquille: L’odorat et l’imaginaire social, XVIIIe-XIXe siècles, 1982). Pe undeva încă trăim într-un regim de vigilență olfactivă pentru că încă am dezvoltat o hipersensibilitate colectivă, oricând copleșiți senzorial de putrefacție. Asta pentru că mirosurile dezgustătoare și respingătoare produc „propria lor formă de putere socială” și desigur că, înainte de „revoluția pasteurizării”, ars putrescere putea oricând deveni ars moriendi.

12. Până nu demult ființele asociate cu putreștiința – bacteriile și ciupercile saprofite, musca Hermetia illucens sau Lucilia cuprina, molia Galleria mellonella, hienele sau vulturii hoitari nu se bucurau de prea mare apreciere. Fără hoitari planeta pământ – nu s-ar mai numi pământ, ci morga plutitoare în spațiu, dat fiind că în lipsa activității saprofitelor, cadavrele s-ar acumula și ar acoperi toată suprafața oceanelor și  continentelor și nutrienții nu ar mai circula. Acestea sunt ființe totemice ale putreștiinței.

13.  Din păcate o dovada a stării grave de neputrezire în care ne aflăm e faptul că munca hoitarilor nu poate fi dusă până la capăt din cauză că astăzi cadavrele oamenilor îngropați în cimitire nu mai putrezesc. Cosciugul lăcuit și impregnat cu substanțe protective din care probabil fac parte și anumite „otrăvuri eterne” îngreunează procesul putrezirii (din păcate mulți încă mai cred în trezirea din morți și viața veșnică ce va să vie). E-urile, conservanții alimentari și cosmeticele mumifică corpurile și contribuie la „ruptura metabolică” intensificată de capitalism.

13. Putreștiința creierului (vezi Cristian Drăgan 2025) și alarmismul din jurul ei, atribuită dependenței de literatura vulgară, literatura de gen, comicsuri și, azi cu precădere, platforme anti-sociale, este și ea un sub-domeniu putreștiințific important. Putrefacția datelor și inteligențelor artificiale crescute din putregaiul depunerilor online a devenit azi o ramură putreștiințifică principală.

14. În scopuri putreștiințifice și putreducative recomandăm o listă incompletă de filme, videoclipuri și documentare care ne-ar ajuta să depășim greața și scârba asociată cu acest domeniu colcăitor în continuă prefacere: Habitat (Rene Daalder 1997), After Life: The Strange Science of Decay (BBC 2016), The Secret Science of Sewage (BBC 2022), Motivational Growth (Don Thacker 2013), Dan Deacon – Sat By A Tree (Daren Rabinovitch 2019), Swiss Army Man (Daniels 2016), Tierra Whack – Pet Cemetery (2018), Body Melt (Philip Brophy 1993).