Dem Focșa își băgase în cap ideea că prin micile lui lucrări domestice din afara serviciului va ajunge să își îndeplinească scopul și gândurile pe care le avea despre cum ar fi putut să contribuie mai bine la viața și lumea din jurul lui. În curtea casei în care copilărise și în care încă locuia împreună cu Maria și copiii, își construise un fel de atelier cu o cameră cu un pat și un spațiu de depozitare. O construcție din cherestea cu acoperiș din carton bitumat, despre care el zicea că era rezistentă, că era imposibil să se prăbușească și că ținea căldura în interior. În curte își construise un mic șopron unde mai păstra tot felul de materiale, resturi de pe la lucrări și unele scule pe care le folosea ca să își împlinească ideile de construcții și obiecte pe care le făcea la el acasă. Dem își formase o rutină de lucru în afară serviciului care îi făcea multă plăcere, pe lângă niște bani în plus, servicii, cadouri, pe care le primea de la vecinii, cunoscuții sau clienții cărora le era recomandat pentru diferite acțiuni. Pentru lucrările pe care le făcea în cartier, le recomanda vecinilor să își facă cumpărăturile de la Depozitul de Materiale de Construcții de lângă întreprinderea Vulcan, pe care îl știa toată lumea din cartier. Te duceai la depozitul de materiale, achitai ceea ce doreai să cumperi, luai bonul și așteptai să îți vină acasă materialele, care erau aduse cu o mașină de transport sau, până prin `70 și ceva, chiar și cu căruța. Când materialele erau livrate la client, acesta lua legătura cu Dem, care venea la lucrare, își făcea treaba, termina lucrul și aia era tot. Dacă era solicitat în altă parte a Bucureștiului, cumpărăturile se făceau de la un alt depozit de materiale de construcții, mai apropiat de adresa unde avea de făcut treaba.

Încă de la sfârșitul anilor `70, în cartier au început să se înmulțească zvonurile legate de demolări, urmate, într-un timp și de notificări. Într-un fel, câțiva ani mai târziu, ajunsese mai greu de dus lipsa unei astfel de notificări decât hârtia propriu-zisă, cu atât mai mult cu cât se știa că întreg cartierul urma să dispară. Demolările în Uranus au început în 1982, iar lucrurile au mers în același ritm cum a funcționat sistematizarea și în alte zone din București, se demolau mai întâi câteva străzi, apoi mai trecea chiar și un an până la următorul val de dărâmări, și tot așa, pentru că planurile nu au fost fixate de la cap la coadă de la începutul acțiunilor: s-a demolat, s-a construit, s-au mai schimbat idei, s-a mai demolat și tot așa. Povestea demolării unei zone se răspândea din vorbă în vorbă, începea din primărie și ajungea în cele din urmă la urechile cuiva care locuia pe străzile respective, care aducea vorba mai departe în cartier. Apoi zvonul devenea știre atunci când delegatul din cartier sau, uneori, chiar și sectoristul, îl confirma. După aceea, se făceau evaluările, se plăteau despăgubirile, se dădeau repartițiile, iar apoi nu mai urma decât notificarea pentru părăsirea locuinței.

Dem Focșa nici nu își imagina că lui și familiei lui nu le va veni vreodată rândul ca casa lor să fie dărâmată, iar singura spaimă a lui Dem era ca demolarea lor să nu se întâmple prea târziu, când el și Maria nu vor mai fi reușit să se adapteze la un nou tip de locuire, iar Cristina și Marius vor fi suficient de mari încât să sufere din cauza pierderii casei în care crescuseră.

Deși Depozitul de Combustibili Solizi nr 62 de pe strada Tudor Vladimirescu încă funcționa la începutul anilor `80, iar mașinile pline cu lemne și cărbuni au oprit în fața clădirilor din Uranus până când acestea au fost demolate, tot mai mulți cunoscuți au început să-l întrebe pe Dem Focșa dacă îi putea ajuta cu reșouri sau godine pentru spațiile lor neîncălzite sau pentru rude și cunoștiințe. Cea mai la îndemână soluție care i-a trecut prin minte a fost să încerce să facă singur, la el în atelierul din curtea casei, reșouri artizanale din beton celular autoclavizat. Cum lucrarea nu era cine știe ce mare chestie pentru el, nu i-a luat mult și a devenit un fel de expert în astfel de reșouri și putea să asambleze unul în maxim o jumătate de oră. A învățat pe dinafară desenul tehnic pe care îl făcea cu un creion pe bolțarul de BCA, apoi sculpta cu vârful unei șurubelnițe traseul prin care, după aceea, trăgea rezistența reșoului, iar la final îi monta un cadru și o grilă de protecție pentru a nu face contact cu rezistența. În 2-3 ani, Dem a construit sute de astfel de reșouri pentru prieteni și oameni din zonă, dar nu numai. Și pentru cunoștiințe și rude de-ale colegilor și în general pentru oricine avea nevoie de o soluție pentru locurile în care nu mai ajungea nicio altă variantă de încălzire. De la un moment dat, în presa vremii au început să apară tot mai multe articole care descriau evenimente tragice în urma cărora mai multe persoane muriseră din cauza accidentelor cauzate de reșourile artizanale, incendii, cazuri de electrocutare și alte situații de peste tot de prin țară. Buletinele de știri, emisiunile televizate și ziarele încercau să convingă populația să nu se expună la astfel de riscuri.

Însă atunci când cineva îi cerea ajutorul, Dem Focșa îi spunea fix invers decât ce anunța media:

– Nu e nimic periculos, dacă se face reșoul așa cum trebuie, trebuie să fii atent, uite, eu le fac și ștecăr, nu ca alții, că am mai văzut reșouri din care ieșeau sârmele și trebuia să le bagi direct în priză. Chestii de genul ăsta pot fi, într-adevăr, mortale, să dai foc la bloc, să…

De fapt, Dem era convins că prin acele transmisiuni și articole se urmărea nu doar grija pentru cetățeni, ci și descurajarea acestora de a apela la soluții simple și eficiente. Atât de tare ajunsese să creadă în posibilitățile materialelor de construcții, încât uneori își imagina conspirații care ar fi urmărit să discrediteze materiale precum BCA-ul, deși în acei ani, acesta devenea tot mai popular și a fost folosit masiv în toate tipurile de construcții.  

-Dacă ar fi fost vreun alt material care să păstreze căldura la fel de bine ca BCA-ul, ce, crezi că nu s-ar fi făcut reșouri din materialul ăla? Dacă era cărămida sau piatra sau altceva?! Dar nu, se face din ăsta, pentru că e ușor să scobești în el, nu are greutate și ține căldura mult timp, păi ăsta dacă îl bagi în priză două ore, ai căldură în cameră până dimineața!, își lăuda Dem reșourile.

Fragment din proiectul editorial Hotel România, rămas nefinalizat. Cartea ar fi cuprins nouă povestiri centrate în jurul șantierelor din perioada socialistă și a miturilor/legendelor urbane care circulau pe acolo.