După cinci luni de la înscăunarea unui domnitor care avea să devină rege, cînd focul a transformat aproape tot în cenușă, punînd oamenii pe fugă care încotro, orașul era cît pe ce să dispară de pe hartă. Mizil, 13 septembrie 1866: Cu durere anunciămŭ că orașiulŭ Mizilu, judeciulŭ Buzeŭ, a arsŭ mai de totŭ. Aprópe 3,000 case aŭ arsŭ într’uă singură ora. Pagubele suntŭ însemnate. Poporațiunea este tótă pe ulitze fără asilŭ și fără avere.

●

O asemănare tristă. Bucureștiul a fost și el marcat de un 13 septembrie. Ambele orașe au străzi cu numele ăsta, 13 septembrie, însă motivele sînt diferite. Dar, uite, a fost și în București un incendiu într-un 13 septembrie: 1804. Cel mai mare foc care a cuprins Bucureștiul a fost însă în 1847, atunci s-a și înființat serviciul de pompieri. Calamitatea asta s-a mai abătut asupra Mizilului de cîteva ori, dar niciodată atît de vast ca-n 1866. O dată a fost ilustrat și pe coperta Veseliei, în 1903, revistă căreia mizileanul semnatar Victor Mizileanu îi trimitea constant texte, ca și Belgiei Orientului, în care orașul-tîrg era expus rîsului. Totuși, rîsul pare să te facă mai bine cunoscut decît arderea (aproape) de tot.  

●

Atunci, în 1866, unii mizileni aveau casele și afacerile asigurate la Pesta și Trieste, nu la București. Plîngerile Românului sunau financiar-dramatic: Prefectulŭ judeciului a venitŭ îndată acolo și luptă a ocroti celŭ puçinŭ pentru uă ḑi séŭ doue mulțimea de fóme. Ce va putea face însă puterea esecutivă singură c’uă țéră ruinată cu unŭ tesaurŭ golŭ și cu amorțirea generale ce este resultatulŭ educațiunei sclăviei? Pe urmele incendiului, în ziare chiar s-a făcut reclamă societăților de asigurare, dar și concertului de binefacere programat la Sala Atheneului, lîngă Cișmegiu, pentru 15 noiembrie. Nu a venit nici un bucureștean, nici o milă pentru Mizil. Peste alte două luni, ianuarie 1867, aflat în drum spre Iași, Măria Sa dă bani în orașele prin care trece: la Mizil a dăruit 400 galbeni. Habar n-am dacă Mizilul i-a fost indiferent Bucureștiului ori pur și simplu invizibil. Nu se poate specula nimic. În schimb, cele două orașe se pot suprapune dadaist, cu preluări din diversele scrisuri ale lumii. Căci ambele s-au dovedit apropouri ale marginii: Micul Paris și Picior de Paris. Sîc și zît! Noi îi ziceam așa cum îi spunea toată țara: Bucale. Nu știu cum ne spuneau ei, dacă ne dăduseră un nume. Am auzit două ziceri de neuitat: Mizil – ce, aia-i gară! și Miroase ca-n gară la Mizil.

●

În 1868, în ziare Mizilul apărea doar ca simplu punct de observații meteorologice: nor, bură de ploae, răcoare vînt, cald, apele se pot trece, plouat 2 ore, căldură potrivită, nor, linisce, senin, cald, vînt, pe alocurea ploat, senin, cald, n-a ploat de 9 zile, căldură mare, vînt varia, nour, ploat u oră, nori furtună. Din Romanulu (1870) aflăm că Oscar Kubale, factotumul companiei Stroussberg pe linia de cale ferată Barboși-Ploiești, pusese șef al stației Mizil unŭ bucătarŭ din Prusia, care nu face decătŭ a înjura Romănia. Kubale pus la treabă de Bucale. Mizilul se reface după incendiu o dată cu ridicarea Căilor Ferate Române, se deschide spre lume: Ploiești, București, Buzău, Brăila, Iași, Berlin. Dar trebuie privit și invers. Lumea poate veni la Mizil cu afaceri, în vilegiatură sau refugiu.

●

Începînd cu iulie 1886 în Universul se publică pe pagina a patra o nouă rubrică: Lista călătorilor. Cei ce vin din provincie anunță la ziar în ce hotel urmează a se caza în București. Mobilitatea nu este doar turism sau oportunitate de afaceri, ci și imagine. Evident, călătoresc și se cazează la hotel proprietari, negustori, arendași, oameni cu dare de mînă. Fiecare dintre ei stabilește o relație de fidelitate cu locul ales pentru înnoptările bucureștene. Se pot specula geografii simbolice, politice, economice, sentimentale, poate chiar drame. În 1886 și 1887 se anunță trei, respectiv patru călători mizileni, la hotelurile Union, Kiriazi, Manu și Gabroveni. În 1888 numărul lor explodează: Hotel Union (Mariș, Alexandrina Mircescu, d-na Schmidt, D. M. Dâmbovicean, Mănciulescu, Alexandrescu, Marco Chaisopulo), Hotel Kiriazi (Costache Condeescu, Leonida Condeescu, S. Taciu, St. Costescu cu familia, Mathei Dumitrescu, George Ionescu, S. Ionescu, Arghiriadis, Lustian, Ion Popa Pascali, L. Speteanu, G. Poppa Dimitriu, C. Tănăsescu, M. Manolescu, Iohan Schreier, Popovici cu familia, Luscan, C. Popp, Enache Dimitriadis), Hotel Regal (Iorgu Anastasiu, Mm Drossu, C. Constandinescu), Hotel Dacia (D. Marinescu, Apostolescu, St. V. Pitiși, Zănescu), Hotel Manu (Nicolau). Numărul lor crește de la an la an. Ca o carte de telefoane, ca un pomelnic.

●

Mizileanul Leonida Condeescu și primele lui drumuri cu trenul sînt recuperate de Mircea Horia Simionescu în textul Acceleratul de seară. Acțiunea plasată în 1890 într-un compartiment. El, doi becheri și o doamnă. Plus o apariție: Un bărbat cu mustăți în furculiță, ochi vii adînciți în fundul capului, pomeții obrajilor proeminenți, tăiați parcă în piatră, jiletcă largă, din ștofă scoțiană, pălărie de fetru, încerca precaut mînerul portierei. – Îndrăznește, nene Iancule! strigă Leonida Condeescu, înregistrînd ezitarea mușteriului. Textul apare în 1977. O dată în România literară (10 februarie 1977), dar și în volumul 1907-1977 – de acolo de unde a pornit văpaia… (bun de tipar: 18 aprilie 1977). Bărbatul descris este apelat Iancu Caramitru, însă ilustrația din România literară atașată textului îl arată pe Caragiale. Unul din cei doi becheri vecini de compartiment, într-o încercare de reperaj: Certamente v-a dat Universul în poză… Leonida corectează: Amicul? hohoti Condeescu. (…) Ne cunoaștem de-un veac: autore, publicist care va să zică… Acel nenea Iancu: Scîrța-scîrța pe hîrtie… Încercare de închidere: Domnul Iancu Caramitru, își desăvîrși Condeescu recomandarea. MHS nu îl răzbună pe Leonida, doar îl face și el de rîs în posteritate. Locul, chiar geografic, devine comun, o prelungită ținere sub observație în același cod al luării în balon, fie și inter-textual. Se explorează apoi visul lui Caragiale, ațipit de ritmul roților de tren și pălăvrăgeala din compartiment. După ieșirea din vis, discuții politice, chestiunea țărănească, revoltele de la 1888, o analiză tăioasă a lui Caragiale, corupție, oligarhie, putere supranutrită, patria bacșișului și a hatîrului. Într-un cuvînt: București. Condeescu merge la Mizil. Caragiale coboară, îndrăznesc să presupun, la Ploiești. La începutul textului avem mișcările lui Leonida: Își așeză în portbagaj valiza mare, din piele galbenă, ferăstruită de etichetele unor ilustre hoteluri europene, își scoase cu grijă mînușile asortate, își șterse cu batista de mătase fruntea îmbrobonată de transpirație, după care se lăsă ostenit în fotoliul moale, plușat. Nu știm dacă MHS avea habar de vîrsta lui Leonida în acel 1890. După acte, are 25 de ani. O simplă vrajă a Capitalei sau rezolvarea unor conexiuni politice la clubul conservator din Casele Mandy, cu cabinetul foto de la parter? Doi ani înainte Leonida fusese liberal, ca socrul lui și în ciuda tatălui Costache, conservator convins. Mizilul este conectat la politică, niciodată nu a putut fără. În anii ’30 a fost scena unui asasinat politic. Țărăniști vs liberali. Revolvere pe străzi, atentatori ascunși în Grădina Mavrului. Mizilul este cameră de ecou a Capitalei.

●

O schiță (Pe drezină) despre un fictiv șef al stației CFR Mizil publicată în Convorbiri literare în 1900 ajunge să fie citită la Paris de un grup de artiști și literați români – Ștefan Popescu, Ipolit Strâmbulescu, Kimon-Loghi, Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Sextil Pușcariu și Virgil Cioflec – care-i trimit autorului o scrisoare în versuri și ilustrații pentru aventura mizileană a blazatului șef de gară Napoleon Manolescu. Anul următor, tot în Convorbiri literare, în schița Stîmpeanu, Păunescu & C-nia, același I.A. Bassarabescu scria: Mi-aduc aminte, eram la Rouen sau la Toulouse, îmi pare … Ce e Rouenul? Une petite ville, une espece de Mizil. Sau: dacă ai bucătar prost, schimbă. O fi știut de bucătarul de Prusia ajuns șef de stație la Mizil. Puțin probabil – cine știe?

●

În Pe drezină (1900) I. A. Bassarabescu manevrează un personaj pus șef de stație la gara din Mizil. Soarta și autorul îi aranjează o întîlnire cu fata fostei gazde din București. Situație: el se însurase degrabă cu o mizileancă, în vreme ce fata bucureșteancă era măritată cu șeful stației vecine. Se redescoperă pasiunea, ambii vor să scape din provincie și fug. Cu drezina. Cel mai probabil în București. Sau în lumea largă.

●

În 1908, un grup de studenți ieșeni și bucovineni pornesc cu trenul într-o excursie la București și Curtea de Argeș. În jurnalul călătoriei, publicat în Viitorul, Mizilul și Bucureștiul sînt la braț: „Când natura și-a desprins broboada de întuneric și și-a pus o horbotă de lumină și o salbă de bobițe de rouă, eram prin Mizil. M’au trezit prietenii ca să văd târgușorul acesta, plin de ambiție și tarasconizm. Mașina grăbită însă de abea mi-a dat voie să prind din ochi înfățișarea somnoroasă a unui mizilean, care privea trenul prăpădându-și mâinele în buzunarele pantalonilor. Dar am ajuns în București.”

●

Gara cu iederă din Mizil, cum o numește Ioachim Botez în mai multe rînduri în Însemnările unui belfer (ambele volume), texte publicate întîi în Curentul bucureștean, e scena multor primiri. Veniți de bună voie sau aduși cu arcanul, mizilenii fie privesc încruntați, fie flutură batiste și aclamă oficialitățile țării, bucureșteni mai vechi sau mai noi, deținători și practicanți ai puterii. Muzică, întotdeauna, cu lăutari sau cu fanfara micilor dorobanți ori a liceului. În acea gară sosesc străinii dornici de senzații: Ah… Mizilul… Dă-i și scrie! Exotism. Senzație. Plictis. ’Napoi la Bucale.  Bogza observă în cele 175 de minute… de mizilie, aproape-i o revelație, că și locul ăla are provincia lui, împărțită între începutul de Bărăgan și dealurile cu vii, și iese din scenă cu același tren care străbate ca un balaur cîmpia. Chestie de perspectivă, cum zice și G. Călinescu într-un volum de corespondență cu Al. Rosetti: Dacă ai contempla Mizilul, nu cred că ai da o viziune bună, deși s-ar putea da una. Împărțirea nord-sud nu este pomenită în nici un text memorabil ca dat geografic fundamental, de altfel e rizibil să te împăunezi cu așa ceva, dar de nedezlipit totuși: paralela 45 traversează Mizilul și apare figurată și pe stema orașului. Ce linie imaginar-convențională traversează Bucureștii? Hac! De-ar fi știut Leonida… Dar Caragiale?

●

Problemă: Se știe că la Mizil nu s’a introdus electricitatea și gara e iluminată cu aceleași felinare ca la 1877. Un cititor al revistei noastre ar vrea să ilumineze gara din Mizil cu acetilenă. Rugăm problemiștii noștri să ne calculeze cât var să trimitem cititorului din Mizil pentru a obține 700 litri de acetilenă știind că greutatea atomică a carbonului e 12, a calciului 40, a oxigenului 16 și că din 56 grame de var se obțin 64 grame de carbură de calciu. Ecuația chimică o reamintim: Ca C² + 2H²O = C²H² + Ca (OH)² (Oglinda lumii, 1931) Cînd Bogza coboară în Mizil (1938), de la gară spre centrul orașului străbate cîmpul în aceeași birjă cu inginerul sosit să repare defecțiunile de la uzina electrică planificată încă din 1928. La Mizil, orice problemă socială ajunge la București în forme imprevizibile. Capitala este cameră de ecou a Mizilului. Alo, Bucureștii? Aici, Mizilu’!

●

Isprava lui Bogza, Mizilul între miniatură și minută. Procedeul este reluat de Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu și aplicat capitalei după douăzeci de ani, în 1958. Rezultă două texte publicate abia în 1982: Un oraș al mai multor orașe: București și Ocolul Bucureștiului în 15 ore. Cîțiva ani mai tîrziu, alții, pe alte rute.

●

Viziunile care au străfulgerat Mizilul sînt mai mereu scurtcircuitări comparative. O mamă citează din scrisoarea fiului său ajuns în America cînd se adresează în ziarul Aurora (1927) dr. N. Lupu, care făcuse un apel pentru strîngerea unui fond care să servească la înfrumusețarea Gării de Nord: Am un fiu doctor la New-York, şi îmi scrie: Mamă dragă, n’am nostalgie, căci civilizaţia d‘aci şi munca care se apreciază mi-au copleşit sentimentul de patrie, căci, Bucureşti este un adevărat Mizil, s’au alt orăşel, faţă de grandiosul oraş New-York. Felix Aderca folosește și el același banal instrument într-un articol (Micul nostru București) din Adevărul (1931): Are și bucureșteanul nostalgia și slăbiciunea lui: Paris. Când se gândește la Paris îi vine să plece într’acolo pe jos și Bucureștiul i se pare Mizil. Pentru că și Parisul – spre deosebire de Londra și New-York, orase mult mai mari – are un spirit al lui, parizian, greu de definit dar de care-ti dai imediat seama la Berlin.

●

Comparația care aproape că angajează o precizie matematică îi aparține lui N. D. Cocea în Pentr’un petec de negreață (1934): Inocența provinciei! Depravarea și intelectualitatea bucureșteană! Dacă ai lua cincizeci de Miziluri și le-ai trânti unele peste altele, claie peste grămadă, pe cele două maluri noroioase ale Dâmboviței, ai face tocmai bine un București. Bucureștiul, în trista realitate a lucrurilor, nu e altceva. O adunătură de târgușoare, fără stil, fără caracter, fără personalitate, fiecare cu primăria, cu bisericile, cu percepțiile, cu școalele, cu comisariatul, cu nelipsitul lor șantan; o strânsură de provinciali, nici mai breji, nici mai vițioși decât cei din Mizil sau de la Podul-Iloaei. Nu-i rău să-ți revii după o ardere vastă și să fii termen de comparație. Nimicul nu are nume. Subunitățile de măsură trăiesc pentru că există, nu pentru că sînt utile. Sînt fragmente ale unui joc relativ. Repetările ca multiplicări controlate se învecinează cu sau chiar justifică alte existențe. Nu se poate Mizil fără București. Poate i se trage de la piesa de teatru Microbii Bucureștilor (1893), o localizare după Die Großstadtluft (1892) a nemților Blumenthal și Kadelburg: căsătoria dintre un tînăr bucureștean și o tînără mizileancă. Ce-ar putea ieși dintr-un așa proiect? Teatru. A fost apoi Romeo și Julieta la Mizil (1907). Un ziar buzoian (1911) amintește de piesa Soacra lui Ionescu din Mizil.

●

Iubirea fără opreliști tot ajunge la gardul cu pîrleaz. Concubinajului i se pune capac la altar prin cununii colective. Într-o zi. Ziarele le tot anunță. Mai ales în București, dar și în țară. Unele acțiuni au caracter simbolic & cvasi-propagandistic, cînd cîte o cununie din fiecare județ este celebrată în cîte o biserică din capitală. Dar sînt și en gros, într-o singură biserică. Biserica Sf. Ioan Botezătorul din șos. Pantelimon, 60 într-o zi (1932). Biserica Cărămidarii de Jos, 51 într-o zi (1935). Biserica Sf. Ecaterina, 55 într-o zi (1941). Provincia a bătut recordurile Bucureștilor. Mironeasa, 75 într-o zi (1897). Călărași, 104 într-o zi (1915). Nehoiu, 120 într-o zi (1932), 113 (1935). Cislău, 125 într-o zi (1935). Docnecea, 131 într-o zi (1934). Filiași, 159 într-o zi (1927). Însă acțiunea de la Mizil (1935) întrece tot ce se întîmplase pe frecvența eradicării desfrîului: 200 de cununii în Grădina Mavrului. 100 de cupluri mizilene, 100 din împrejurimi: Tohani, Jugureni, Fintești, Lapoș, Perșinani, Gura-Vadului, Baba-Ana, Mărăcini, etc. Amploarea ceremoniilor pare că le anticipează pe cele ale sectei Moon.

●

De ce să vii în Mizil? Figura cea mai cunoscută este a unui personaj comic și tragic în același timp, fostul primar Leonida Condeescu (1900). Prin Caragiale a fost atins de ironie, tragicul și l-a înscenat (1906): atins de gelozie, mai mult decît probabil și de depresie, scrie un mesaj tatălui său (și el fost primar), apoi în toiul nopții se îndreaptă spre gară și se aruncă în fața trenului. Un ecou tolstoian? După moartea tragică, soția lui Leonida se recăsătorește cu un alt proprietar mizilean fost primar și senator, Vasile Mareș, cu care se va muta la București.

●

Bucureștiul îl copleșise pe Leonida. Cînd ajungea în Capitală, trebuia să intre în pielea personajului creat de Caragiale. Un periculos joc de rol, înstrăinare treptată. Cafenele, hoteluri, la Mărcuța, unde va fi tratat de doctorii Obregia și Sutzu, ori la Parlament, unde anunță că va plăti datoria țării. Personajul de hîrtie i-a mîncat sufletul. Poate și o incapacitate casnică. Moare la 41 de ani. Nespovedit, neîmpărtășit, fără lumînare. Lasă o scrisoare tatălui: …însă te rog din suflet a mă erta și a mă îngropa lîngă mama cu toți popii din Mizil, am da și mie de pomană hainele ce mai [sunt (?)]acolo și cămașa.

●

Deși nepotul de soră, Gheorghe Eminescu, un istoric militar participant la luptele de la Mărășești și autorul unei biografii a lui Napoleon, a scris despre tatăl lui Leonida (Costache) că fusese un țăran neaoș din Vadu Săpat (lîngă Mizil), pe actul de moarte al lui Costache scrie că se născuse în București. În Capitală, lîngă Cișmigiu, locuise și Ecaterina, verișoara lui Costache, moartă în 1895 și îngropată la Cimitirul Sf. Vineri. Ce căutase Costache la Mizil? Afaceri, în mod sigur. Un est nu prea îndepărtat și nu suficient de sălbatic cît să prospere. Moara cu etaj îi luase foc de cîteva ori și nu întîmplător. Ca-n filme, pe viață și pe moarte. La fel venise Andreas Frank, însă doar vreme de cîteva luni, pentru a ține o farmacie la Mizil, ca apoi să plece la București unde va deveni președintele reputut al Societății farmaciștilor din România (1880).

●

18 martie 1821, Revoluție – în vreme ce boierii fug cu disperare din București spre Ardeal, Alexandru Ipsilanti face un popas la Mizil, campează în locul numit mai tîrziu Grădina Mavrului (acum acolo este un liceu, o policlinică, un depozit Lidl și scalpul metalic al lui Adrian Păunescu) de unde lansează o proclamație: Trecînd pe pămîntul Daciei, am aflat cu mare nemulțumire că lăsînd pustie capitala voastră v-ați risipit. Locuitori ai Bucurescilor! Cei drept cugetători dezaprobă purtarea voastră. (…) Nobili locuitori! Întoarceți-vă la vetrele voastre, interesele patriei voastre, ale poporului și chiar ale voastre vă cheamă în capitala țării. (…) Mavrul (Nicolae Mavros), general rus de origine greacă, cumpără Mizilul în 1828, îl dă zestre în 1845 fiicei sale, care se mărită cu Ioan Cantacuzino, devenit apoi mare agă, în vremea căruia orașul arde. Mavros colecționează obiecte antice și le donează viitorului Muzeu Național (actualul MNIR).

●

A venit apoi rîndul mizilenilor vechi doar de o generație sau două să plece în valuri spre alte locuri, dar mai ales în Bucale. Platformă de lansare, portal, Mizilul a reușit performanța de a avea de-a lungul unui secol (aproape) echipe de fotbal cu numele ultra-cunoscutelor bucureștene Tricolorul, Dinamo, Rapid și Steaua. Bucureștiul a transferat peste noapte din Mizil, în anii ’70, specialiștii de la uzina militară de reparații de tancuri sovietice pentru un nou proiect de tanc românesc. O bună parte dintre ei au locuit, unii încă locuiesc, pe Strada și Aleea Mizil ori Strada Lemnișorului, în sectorul 3, trasate abia la sfîrșitul anilor ’60. În 1950 strada Albinelor, fostă Epureșteanu, va fi redenumită Mizileni – aproape de bifurcația Bulevardul Ghencea – Șoseaua Antiaeriană. Nu-i glumă cu străzile, o ocupare a Bucureștiului, nu atît de fantastică precum acele Viae Ferae ale lui China Miéville din Rapoarte asupra anumitor evenimente din Londra. Glumă e doar romanul cvasi-sf De la Mizil la Lună al brașoveanului Ovidiu Eftimie, accesibil doar online. Eftimie de la Times New Roman. Băiatul a fost un profet. Acum Mizilul are autostradă și șosea de centură, nu mai are aerodrom, dar în curînd va avea un muzeu. Epoca de aur de abia cum începe. Cine-ar fi crezut?

●

Miziliada este ceva suficient, rezistent, persistent. Ca orice poveste.

Pentru Mitu și Iova — hard și soft.

(Photographs by the author)