Nu pot să scriu mult, am lăsat mașina pe avarii.
Bucureștiul e un căcat dar e căcatul nostru.

Produce 25% din banii țării, consumă 75% din Matcha Latte, dă 100% din legi.

E singurul loc unde se face coadă lungă la mici mid doar pentru că o piață a ajuns un brand. 

E singurul oraș-magnet respingător. 

Are puțină istorie dar ce istorie, nene: ciocoi, Cișmigiu, Conu Iancu, Codreanu și legiunea, Casa Poporului, Coiul pe Băț, Control, Bucharest Central Memes.

Suntem obsedați de parte din istoria aia. Isterici cu istoria. Iubim Interbelicul. I-u.

Adevărul e că era mișto în interbelic dacă erai bogat, la fel ca azi.

Am ales să mă joc cu istoria aia în seria cu sticleții din strada Sevastopol pentru că e amuzant să schimbi istoria dar și pentru că e mai ușor să convingi omul de tematici sociale strecurate între glume dacă nu te iei de waifu-ul (perioadă istorică) său preferat.

Interbelicul lui Popova și Popescu e prezentul nostru. E plin de fasciști, idei proaste, sărăcie justapusă luxului și un sentiment înfiorător că CEVA VINE dar am obosit să tot anticipăm și evităm. Spre deosebire de prezentul nostru prinde (cred) și la tineri wokiști și la bătrâni humanitriști.

Avem nevoie de genul ăsta de aurea mediocritas. În sensul bun. În prezentul nostru.

Punctul central, mediu, unde se intersectează ideile de schimbare în bine și reziliență a societății deschise.

Punctul ăla e Bucureștiul, din nefericire.

Undeva prin față la Bar Ton.

La intersecția dintre realitate și ficțiune.

Hopa. Stai bă nene că o mut acuma, nu vezi că scriu ceva?

Ce-ai zis mă de mama?

A Manifesto for a New Old Bucharest

I can’t write more than a few words, I’m double-parked on a crosswalk.
Bucharest is a piece of shit, but it’s our piece of shit.

It produces 25% of the national GDP, consumes 75% of the country’s Matcha Lattes and enacts 100% of its laws.
It’s the only place where you get long queues for mid mici just because a farmer’s market has become a brand.

It’s the only repulsive magnet-city.

It doesn’t have that much history, but what a history it is: ciocoi, Cișmigiu, Conu’ Iancu, Codreanu and his legion, Casa Poporului, Coiul pe băț, Control, Bucharest Central Memes.

We are obsessed with part of that history. Hysterical about history. We love the interwar period, the interbellum we call it, because we are proud of being Latin. Being Latinos? Oye, gringo.

To be fair, the interbellum was pretty cool if you were rich.

I chose to play around with the interbellum in my crime-fantasy-alternate history book series, because it’s fun to fuck around with history, but mostly because it’s easier to persuade people about various social issues and themes I snuck into the novels if you don’t diss their waifu (favourite historical period).

Popova & Popescu’s interbellum is our present. It’s chock full of fascists, bad ideas, poverty side by side with luxury and a frightening feeling that SOMETHING IS COMING, but something we are too tired of endlessly anticipating and avoiding. Unlike our present, this manufactured past I concocted seems to be a (modest) hit with woke kids and nostalgic Humanitas boomers alike. 

We need this kind of aurea mediocritas – golden mean or mediocrity. In a good sense of the word – a golden balance, an equilibrium in our lives. In our present.

The central, focal point, where the desire for change and the open society’s resilience intersect.

That place, that point is Bucharest, unfortunately.

Somewhere in front of Bar Ton.

Where fiction and reality intersect.

One moment. I’m gonna move the car in a minute, man, can’t you see I’m writing something?

The fuck you said about my mom?

*

Și acum un fragment în avanpremieră din Aur, Smirnă și Tămâie cartea a treia din seria Popova & Popescu, în librării primăvară-vară 2026:

Traversară Calea Victoriei prin fața camionagiului asudat și se îndreptară spre infamul Car cu Bere. Infamia era un lucru nou pentru ce era altfel un stabiliment total onorabil, ce atrăgea burghezia bătrână a tânărului București. Bine poziționat, la o aruncătură de băț de districtul financiar și de noile batiments spre care migraseră aristocrații nordului năruit, te-ai fi așteptat ca o cârciumă cu ștaif să-și păstreze clientela orice s-ar întâmpla. Mai ales una frecventată de Caragiali, Arghezi ba chiar și de vedete ale scenei precum Tănase de la Cărăbuș sau soprana Pussy Bădescu. O umbră însă se așternuse peste faimoasa berărie după ce Ghioagă, asasinul gigas trimis postum de femeia în roșu, scăldase întregul stabiliment în sânge și praf de pușcă. Cinci victime, trei dintre ei polițai din Dâmbovița mobilizați ca să-l prindă chiar pe cel ce urma să le fie călău, își găsiseră sfârșitul la Caru’ cu Bere.

Clientela bătrânicioasă a restaurantului fusese șocată de vestea că cinci oameni, printre care și iubitul Maître d’Hôtel își găsiseră sfârșitul acolo. Șocul se transformase în dezgust și furie când, nici două săptămâni mai târziu Caru’ își redeschisese porțile. Urmaseră articole acide în foile mondene: “Nici nu s-a uscat vopseaua!” sau “Tapet nou peste sânge vechi!“. Încetul cu încetul, burghezia bătrână migrase spre restaurante nu neapărat mai noi dar mai puțin însângerate de prin centru. Caru’ însă o ducea la fel de bine, dacă nu mai bine, reușind prin scandal și sânge să facă ceva ce nu reușise prin bere rece și trupe de dansatori: să atragă les nouveaux riches. Bucureștiul era, până la urmă un ceaun clocotind plin de bani și aspirații și nu existau aspirații mai mari decât cele ale triadei care domina viața de noapte bucureșteană de la sfârșitul marelui, celui de pe urmă război.

Într-o țară, un oraș care suferise atâtea, cei cu bani căutau să uite tot ce a fost, să intre cu brațele deschise într-un secol al fericirii și hedonismului. Într-o țară, un oraș, în plină reconstrucție, cu femei muncind cot la cot cu bărbații, banii nu lipseau, nici din mâinile celor mai puțin educați. Într-o țară, un oraș în care toată lumea căuta fericire la litru sau la gram nu lipseau cei care să o ofere. Această combinație între cei ce aveau, cei ce doreau și cei ce ofereau ocolise dintotdeauna Caru’ cu bere și a sa alură bătrânicioasă. Amalgamul dintre fii de boieri, muncitori fără atașamente și criminalitatea care îi hrănea și care se hrănea din ei gravitase întotdeauna spre cluburile lacustre din nordul bombardat sau stabilimentele chic de pe bulevardul Regina Maria.

Acum, cu sânge pe pereți și povești de groază prin presă Caru’ cu Bere devenise brusc pe atât de atrăgător pentru lumea bună bucureșteană, pe cât era de dizgrațios pentru adevărata lume bună, cea care refuza să mai pășească acolo. Dar cum piața dicta distracția, Caru’ o ducea mai bine ca oricând. Tochitura fusese înlocuită de tocană cari indiană, sole meuniere cedase locul macroului prăjit și îndesat în chiflă, psarópsomo sau balik cum era cunoscut prin piețele Constantinopolului. Până și celebrii mititei și patricieni care, umbla vorba, erau adesea pe masa  regelui Albert sfârâiau acum pe grătar alături de o tulumbă mare de carne, faimosul Prousa Kepap de pe care grătaragiul tundea bucăți de miel înmiresmat direct în chiflă, pentru pofticioși, apoi le acoperea cu ceapă și usturoi pisat. Lăutarii și damele de moravuri îndoielnice, ce adesea rămâneau pe dinafară la vechiul Car, aveau acum loc de cinste lângă bar, cot la cot cu unii din cuțitarii cei mai faimoși ai capitalei, ce doreau să fure măcar un pic din izul de legendă al infamului Ghioagă, asasinul cârciumarilor.

Popescu, asasinul asasinului, omul care îi curmase viața și – Milia știa prea bine – suferința lui Petre Fântânaru zis Ghioagă nu frecventa Caru’ cu Bere. Popescu era o creatură a întunericului și penumbrei. Se simțea acasă în birturi de mahala unde rachiul era stătut, berea caldă și petele de igrasie erau principalul decor. Caru’ cu Bere cu băutura sa scumpă, lăutarii săi faimoși, cu toți dinții-n gură nu îndeplinea criteriile riguroase ale comisarului. Nici aura de pericol sângeros nu-l impresiona. Palatul de Purpură, tractirul unde Popescu își ducea cel mai des zilele – împotriva voinței hangiței și a grosului clientelei – văzuse mai multă moarte violentă decât Caru’ cu Bere putea visa. Și băutura era de două ori mai ieftină.Dar dacă-i plăteau alții băutura, Popescu ar fi mers și la curtea imperială de la Versailles. Așa că Milia se strecură printre trei tineri chic și un chelner cu cearcăne cât fața și ocupă una din mesele de fier forjat de pe terasa restaurantului. Popescu, ursuz, se așeză pe scaunul de alături și duse din nou mâna la piept după o țigaretă.