Am vizionat Game of Thrones (2011-2019) cu o fervidă jactanță, ca să-l parafrazez pe Hăulică, și nu prea. 

De la început, vă spun că nu a fost greu deloc. Personajele sunt bine conturate și ușor de ținut minte, cum ar fi: Maegyr, H’ghor, Tarth, Khal, Bronn, Baelish, Targaryen, Clegane, Seaworth și multe alte minunății onomastice. 

Linia narativă este și ea extrem de simplă. Prolațiunile efervescente ale personajelor descinse parcă dintr-un Bildungsroman, ineluctabile, dar rebarbative și omnisciente în egală măsură, dau forță teratismului antiescatologic munificent. Mundan sau teluric? Aceasta este întrebarea. 

Din nefericire, mendelismul asociativ cu fragranțe și rejectabile miesme greu de suportat ineluctabil drenează un marivodaj lasitudinal, obliterant, indesctructibil ocinatorilor actanți, perdanți în ansamblul echivoc al narativului. Perfidă malevolență, perfid siaj indimenticabil. 

Mai nou, în audiovizual, acest gen de seriale poartă numele de mouse-driven TV-shows. 

Și nu este rău.